Factori de risc și de protecție
Elementul de bază al „Communities That Care” (CTC), un sistem de prevenire la nivelul comunității, este conceptul de factori de risc și de protecție. Decenii de cercetare arată că anumite condiții și influențe din viața unui tânăr cresc probabilitatea comportamentelor problematice, fie că este vorba de consumul de substanțe, de violență, de delincvență sau de abandon școlar. Aceștia sunt . Alte condiții reduc această probabilitate și favorizează o dezvoltare sănătoasă. Aceștia sunt .
Ambele categorii se regăsesc în toate domeniile vieții unui tânăr:
- Individul și covârstnicii: atitudini personale, cum ar fi asumarea riscurilor și opiniile despre comportamentele problematice, anturajul, tiparele comportamentale timpurii.
- Familia: stilul parental, inclusiv supravegherea și regulile clare, coeziunea familiei, conflictele și atitudinile părinților înșiși față de comportamentele problematice.
- Școala: angajamentul față de școală, reușita școlară, climatul școlar și oportunitățile de participare.
- Comunitatea și cartierul: legăturile sociale, disponibilitatea drogurilor sau a armelor, normele comune și oportunitățile de implicare.
Ceea ce face acest concept util este faptul că mulți dintre acești factori sunt nespecifici. Un singur factor de risc ridicat, cum ar fi un angajament scăzut față de școală, crește simultan riscul mai multor probleme, de exemplu atât al consumului de droguri, cât și al delincvenței. Un factor de protecție puternic, cum ar fi coeziunea familiei, protejează în același fel împotriva mai multor probleme.
Sistemul CTC pune în practică aceste cunoștințe ajutând o comunitate să identifice, pe baza datelor locale și mai ales a anchetei CTC în rândul tinerilor, care factori de risc și de protecție sunt cei mai pronunțați în rândul propriilor copii și tineri. Astfel, planificarea prevenirii devine țintită și economică: resursele merg acolo unde datele locale arată că este nevoie de ele.
Modelul dezvoltării sociale
Teoria dezvoltării care explică modul în care acționează acești factori și felul în care poate fi favorizată o dezvoltare pozitivă este (engl. Social Development Model), elaborat de J. David Hawkins și Richard F. Catalano.
Modelul descrie modul în care tinerii învață comportamentul social, atât pe cel prosocial, cât și pe cel problematic. În centrul său se află legătura cu unitățile sociale care încurajează comportamentul prosocial: familia, școala, grupurile pozitive de covârstnici și comunitatea în sens larg. Legăturile puternice de acest fel se numără printre cei mai importanți factori de protecție.
Astfel de legături se formează și se consolidează atunci când sunt îndeplinite trei condiții:
- Oportunități: copiii și tinerii au nevoie de ocazii de a participa activ și cu sens la viața familiei, a școlii și a comunității, de a contribui, de a-și asuma responsabilități și de a face o diferență pozitivă.
- Abilități: au nevoie de abilitățile sociale, emoționale și cognitive necesare pentru a folosi aceste oportunități și a face față provocărilor, printre care comunicarea, rezolvarea problemelor și autoreglarea.
- Recunoaștere: efortul, implicarea și comportamentul lor prosocial trebuie observate, apreciate și valorizate. Această recunoaștere întărește comportamentul și adâncește legătura.
Când toate trei sunt prezente, tinerii dezvoltă un atașament afectiv puternic față de aceste unități prosociale. Prin acest atașament, ei preiau valorile, normele și convingerile grupului și își formează convingeri sănătoase și norme clare pentru propriul comportament.
Rezultatul: tinerii cu legături prosociale puternice sunt mai predispuși să se comporte ei înșiși prosocial, să se implice pozitiv în comunitatea lor și să fie rezilienți în fața influențelor negative. Invers, legăturile slabe cu unitățile prosociale sau legăturile puternice cu unități antisociale, cum ar fi covârstnicii implicați în delincvență, duc la preluarea unor norme și comportamente problematice.